La peste o sută de ani de la Marea Unire, România arată complet diferit din punct de vedere etnic. Comunități care altădată reprezentau piloni importanți ai economiei, culturii și societății românești — sașii, șvabii, evreii sau alte minorități istorice — s-au redus astăzi la dimensiuni simbolice. Compararea datelor din recensămintele interbelice cu cele actuale dezvăluie un declin demografic drastic, determinat de războaie, deportări, politici represive, dar și de valurile masive de emigrare din ultimele decenii.
România de odinioară: o țară cu o diversitate etnică impresionantă
Primul recensământ al României Mari, realizat în 1930, înregistra o populație de peste 18 milioane de locuitori.
Dintre aceștia:
- aproape 13 milioane se declarau români,
- peste 1,4 milioane — maghiari,
- aproape 750.000 — germani (sași și șvabi),
- peste 720.000 — evrei,
- peste 1,5 milioane — populații slave,
- circa 300.000 — turci, tătari și găgăuzi,
- aproximativ 260.000 — romi,
- peste 26.000 — greci.
Peisajul etnic al țării era mult mai variat, iar aceste comunități participau activ la viața urbană, economică și culturală, multe orașe fiind profund multietnice.
Recensământul actual: o diversitate redusă dramatic
Conform ultimelor date, România are puțin peste 19 milioane de locuitori, însă doar 16,6 milioane și-au declarat etnia. Structura minorităților arată astfel:
- maghiari – aproximativ 6%
- romi – aproape 570.000
- ucraineni – 46.000
- germani – doar 23.000
- turci – 21.000
- evrei – puțin peste 2.000
Declinul comunităților germanice și evreiești este cel mai accentuat, ele fiind astăzi aproape dispărute în raport cu perioada interbelică.
Comunitățile germanice: de la sute de mii de locuitori la câteva zeci de mii
În perioada interbelică, România găzduia peste 700.000 de germani, prezenți majoritar în Transilvania și Banat. Al Doilea Război Mondial a schimbat însă destinul acestor comunități:
- zeci de mii au murit în timpul conflictului;
- mulți au părăsit țara în 1944, odată cu retragerea trupelor germane;
- mii au fost deportați în lagăre de muncă sovietice;
- în 1951, zeci de mii au fost relocați forțat în Bărăgan.
După război, presiunile regimului comunist și dorința de reunificare familială în Germania au dus la un exod accelerat. Regimul Ceaușescu a ajuns chiar să „vândă” acte de emigrare Germaniei Federale, în cadrul programului negociat cu Helmut Schmidt.
În primii ani de după 1990, încă aproape 90.000 de etnici germani au plecat definitiv. Astăzi, comunitatea germană din România numără aproximativ 23.000 de persoane — o scădere de aproape treizeci de ori față de perioada interbelică.
Comunitatea evreiască: de la sute de mii de membri la câteva mii
Evreii din România formau una dintre cele mai numeroase și influente comunități ale țării înainte de război. Schimbările dramatice au început în perioada regimului lui Ion Antonescu:
- aproximativ 200.000 de evrei din Bucovina și Basarabia au fost deportați peste Nistru, unde mulți nu au supraviețuit;
- după 1945, presiunile politice și represiunea stalinistă au provocat valuri de emigrare masivă către Israel.
Între 1948 și 1951, 117.950 de evrei au părăsit România. În anii următori, alți aproximativ 90.000 au emigrat. În ultimele decenii ale comunismului, comunitatea mai număra doar 20.000–25.000 de persoane, în mare parte vârstnici.
Astăzi, în multe orașe din țară au rămas doar clădirile sinagogilor și cimitirele — martori ai unei comunități cândva extrem de vibrante. Numărul evreilor din România este în prezent de puțin peste 2.000.
Comunitatea maghiară: scădere moderată, dar rămâne cea mai mare minoritate
Și populația maghiară a trecut prin transformări profunde. Politicile comuniste, în special programul de sistematizare, amenințau distrugerea multor sate tradiționale maghiare și germane. Deși au existat valuri de emigrare spre Ungaria, marea majoritate a maghiarilor a rămas în România.
Astăzi, comunitatea maghiară reprezintă aproximativ 6% din populație — mult sub cifrele interbelice, dar totuși cea mai numeroasă minoritate etnică a țării.
Un peisaj etnic complet schimbat
Declinul demografic al minorităților istorice nu este doar o statistică, ci și pierderea unei părți importante din diversitatea culturală a României. Orașele transilvănene fără sași, fostele cartiere evreiești rămase pustii, satele șvăbești depopulate — toate marchează o transformare de proporții, produsă de decizii politice, traumatisme istorice și migrații masive
